Occidentul Nevăzut

Descriere

Capitolul prezent ar fi putut la fel de bine să se numească „Diferențiază sau Dispari,” din moment ce o expresie extrem de amuzantă a lui Saul Bellow mi-a inspirat nevoia de a-l așterne pe hârtie: Synthesis or Perish! scria autorul, făcând aluzie la tendința Hegeliană a societății americane de ieri. Nuanța imperativă a sintezei a fost între timp înlocuită cu nuanța imperativă a diferenței, a contrariului, detaliului și contrapunctului. Fără doar și poate că dispariția ține loc de sperietoare, de toană anxioasă sau de groază ancestrală, în pofida căreia să ne diferențiem cum știm mai bine, ivindu-ne mereu într-o formă nouă, heideggeriană, nodal-relaționistă. Mai nou, conținutul și-a pierdut puterea de seducție, cedând-o relațiilor, modurilor și formelor. Noi nu mai devenim părinți decât în măsura în care avem capacitatea de a înțelege responsabilitățile implicate, nu mai profesăm avocatura decât dacă dreptatea se dovedește profitabilă, nu mai povestim fără să devenim experți în citate, nu ne mai lăsăm educați dacă statisticile sunt defavorabile, pescuim după ce ratăm cariera scriitorului de vacanță, filosofăm după cum posibilitatea filosofiei e dovedită sau infirmată științific, fumăm numai dacă sistemul medical ne permite această extravaganță, și așa mai departe. Bineînțeles că suntem unici, diferiți, distincți. Putem să alegem, să evităm, să fim neutri, să închidem ochii, să apucăm, să încercăm sau să renunțăm. Unicitatea noastră nu ține de patul în care dormim și pe care-l produce fabrica în milioane de exemplare, nici de cărțile pe care le citim, nici măcar de mașina la care visăm în același timp cu alții, sau de calculatorul pe care-l cumpărăm crezând că a fost conceput special pentru noi. Nouă ni se pare normal să se ocupe cineva de gusturile noastre, de dorințe și capricii, de gramatica și silabisirea greoaie, de ținuta, sănătatea, de mersul în vacanță și zilele de sărbătoare. De-aia există vânzătorul din colț, membrul Parlamentului, sindicalistul, patronul și toți ceilalți membri distinși ai speciei umane. Câteodată însă ni se pare că toate aceste roluri ne aparțin în întregime, că ne croim un tipar propriu, cu totul deosebit. Câteodată! Adică atunci când avem senzația că nu așteptăm să ni se vândă ceva, ci cumpărăm noi acel ceva, pentru că este la modă sau ne place. În fond, nimeni nu-și sărbătorește ziua de naștere când vrea șeful de restaurant, ci atunci când împlinește o anumită vârstă, nu speră să fie educat pentru că ministrul educației e un băiat de treabă, cu viziuni egalitare și scopuri financiare precise, și nici nu-și astâmpără curiozitățile pentru că i se spun povești de adormit copii în loc de adevăruri absolute, sau invers. Să ne diferențiem, oare, prin luciditate, prin răbdare, prin curiozitate? Să ne convină, oare, inerția deterministă numai fiindcă putem invoca incertitudinea, individualitatea, distincția? Înseamnă că rolurile pe care le alegem, scenele pe care ne perindăm și adevărurile pe care le îmbrățișăm, sunt efectele unei mântuiri și răzvrătiri perpetue, ale unei suprapuneri nefirești de fundaluri și personalități, de culori și tendințe. Tendințele noastre s-ar ajusta odată cu schimbarea decorurilor, cu îmbătrânirea actorilor, decadența literaturii, înlocuirea sufleurilor, a directorului, a femeii de serviciu, a amatorilor și spectatorilor. Personalitatea fiecăruia dintre noi ar suferi alterații „constructive” sau, totuna, corijări ale sensibilității pentru schimbare, modificare, alternare, sau variație. Pe fundalul acestei corijări permanente am descoperi mereu un decor în schimbare, o decadență de nerecunoscut, o practică a extirpărilor și eliminărilor arbitrare.

⃰  ⃰  ⃰⃰⃰⃰⃰

Ca imigrant, întrevezi primul indiciu al farsei decorative imediat ce aterizezi pe mărețul continent, despre care ți s-au povestit atâtea și pe care-l găsești mai degrabă anost, comun, poate chiar provincial. Cu excepția down-town-ului, unde zgârie-norii par să sfideze simțul uman al înălțimilor, reciclând la nesfârșit una și aceeași răzvrătire imatură a turnului Babel, arhitectura clădirilor se supune eficiențelor geometrice și materiale, amalgamând interminabil aceleași pătrate, triunghiuri și semicercuri eterne, dar libere, adică lipsite de garduri, stâlpi, arbuști și alte împrejmuiri destinate cândva intimului și privatului. Străzile sunt însă foarte largi, aglomerând ici colo gusturile și pornirile artistice ale națiunilor conlocuitoare decise să sfideze monotonia intimului și să-și imortalizeze viziunile orășenești și negoțești în te miri ce: reclame fără noimă, beculețe spânzurate în formă de cizmă, postere cu femei în bikini, dragoni eternizați în piatră, pixeli sau fier forjat, arabescuri grecești, genți suspendate, boturi de mașini și avioane compostând panouri, bivoli cu chiloți și suspensori, biblioteci în formă de elefant, vaci de metal, hidranți pictați precum zebrele, maimuțele, școlarii, steagurile sau caprele, capete de mistreț atârnând în văzduh, urși gonflabili, trotinete cu fundițe, etc.

Aparent, fiecare zonă este sortită să-și exprime personalitatea, sau lipsa ei, în funcție de originea și obiceiurile locuitorilor, în timp ce down-town-ul și zonele industriale rămân cumva neutre, aparte, standard. Înspre periferie sunt intercalate firme de mașini, saltele, biciclete și WC-uri, cu restaurante de lux, cinematografe, librării sau depozite de cearceafuri. Magazinele de birotică se învecinează cu magazinele de țesături, de animale, pielărie, desuuri, mâncare, jucării și așa mai departe, înșiruindu-se și amestecându-se la discreția întreprinzătorilor mari și mici. Distanțele dintre aceste business-uri particulare par infinite, spațiul ocupat de ele covârșitor de gol, asemănarea pereților și a interioarelor amețitor de ireală. Înspre centru, distanțele se micșorează, clădirile se înalță și se îngustează, amestecătura produselor devine  copleșitoare, izul de târg izbește în moalele capului și forfota continuă începe să te agaseze. În plin centru, aerul de talcioc se risipește ca prin farmec, reclamele pestrițe dispar și aglomerarea haotică se atenuează, lăsând loc vitrinelor ornate opulent, geamurilor fumurii și orașelor subterane dotate cu mărfuri de calitate superioară, cu bijuterii, cu lămpi și haine etichetate pompos și vândute la suprapreț.

Geografia zonelor rezidențiale o urmează îndeaproape pe cea a business-ului, scoțând la iveală zonele centrale, semicentrale, și principale, stațiile de metrou, Mall-urile sau autorutele zgomotoase. Ca imigrant ești sfătuit, să nu zic încurajat, să-ți cumperi o casă de lemn în plină câmpie, un apartament semi-central sau o căsuță oarecare (nu are importanță din moment ce toate arată la fel) pe o stradelă fără pomi sau trotuar. În principiu, nu trebuie decât să-ți cântărești gusturile și punga, să te dai în vânt după unul sau mai multe avantaje citadine, și eventual să fii sănătos timp de douăzeci și cinci de ani, să poți plăti ratele lunare. Dacă economia intră în „regresie” și se întâmplă să-ți pierzi slujba, lucrurile se pot complica un pic, banca îți poate lua micuța ta casă de pe strada fără pomi sau de la periferie, și te poți trezi pe drumuri, năucit de gustul amar al eșecului. Te poți încuraja recitând „drepturile omului”, făcând apel la bunăvoința concetățenilor, la dreptatea divină, la noroc sau alte tentații psihotice, sau poți încerca să-ți salvezi casa spălând podele, zugrăvind apartamente în centru, adunând gunoiul și făcând pe chelnerul, dar de iluzia unui rai domestic perpetuu te lecuiești pentru tot restul vieții.

Al doilea indiciu al farsei se face simțit atunci când imigrantul începe să muncească peste program și înțelege că un tânăr canadian sau american fără studii, care se repede pe ușă la ora cinci fix, are un salariu de șaptezeci de mii de dolari pe an, în timp ce el, cu un Master în inginerie și un MBA, abia dacă face patruzeci de mii de dolari. Bineînțeles că sunt și excepții, de o parte și de alta (accidentele sunt inerente, en tous cas), și, pentru un an-doi, poate beneficia și imigrantul de un salariu mai măricel, după care poate rămâne fără slujbă pentru urmăorii doi ani. Dar chiar dacă s-ar număra printre șomerii confuzi și disperați ai Occidentului, l-ar liniști statisticile televizate periodic, conform cărora rata șomajului ori staționează, ori scade, neluând în calcul ghinioniștii anului trecut sau pe cei ai anului în curs. Mai trebuie adăugat că într-o țară democrată și liberă, aceste tertipuri terapeutice se iau într-adevăr în serios, fiind în permanență adăugate unei liste imaginare a realizărilor obștești, ca dovadă a bunei ordini și a grijii nețărmurite față de om. Chiar dacă imigrantul nu s-ar număra printre victimele șomajului, ci ar fi angajat să facă față unui ritm de muncă de zece-douăsprezece ore, incluzând sâmbetele și uneori și duminicile, și tot s-ar regăsi plictisit în fața întrebărilor legate de rostul și ordinea vieții (să nu zic a muncii și să ne bufnească plânsul), preferând să se laude cu inocența și plăcerea lui de a fi, pur și simplu, om. El s-ar simți, mai degrabă, interesat de conduita vecinului sau a colegului de serviciu, a cunoștințelor sau a prietenilor ocazionali care, dacă ar îndrăzni să-l apostrofeze, n-ar face-o decât din invidie. Preocupat din ce în ce mai mult de aparența injustă a invidiei, imigrantul se închipuie înălțat deasupra lucrurilor și a lumii, adâncindu-se tot mai mult în rutina lor metabolică.

Chiar dacă s-ar trezi suspectând această lume de nedreptăți nelalocul lor, de piedici și inconveniențe surprinzătoare, și-ar promite să treacă peste ele victorios, adică repetând mereu același moment de încredere în norocul omenesc și în legislațiile responsabile cu ocrotirea și fericirea pământeană. Păgubit de intuiții extrasenzoriale, el se regăsește mereu în ipostaza imbecilului căruia nu i se poate întâmpla nimic pentru că nimicul îi devine natural. Chiar și atunci când propunerile de lege sfidează ridicolul, el nu contenește să bâiguie silabele și mai ridicole ale perplexității și neîncrederii într-o soartă mai rea, care să-l ajungă pe el, cel izbăvit de toate păcatele lumii și recompensat pe merit cu monede de schimb și coșmelii prefabricate. Într-un fel, poate că are dreptate să nu se simtă amenințat de o lege care ar propune, să zicem, săptămâna de lucru de șaizeci de ore. Din punctul lui de vedere nu s-ar oficializa decât un ritm de muncă pe care îl respectă cu sfințeniede când aterizează în Vest. Propunerile legate de limitarea concediului la o zi, de orele suplimentare neplătite sau week-end-urile lucrătoare l-ar întrista, probabil, pentru o după-amiază întreagă, după care și-ar recâștiga subit încrederea în neverosimilul situației. Legile se propun și atât. Economiile capitaliste nu merg încă atât de prost încât să necesite măsuri interne drastice, concediul este oricum limitat la numai două săptămâni (și dacă are noroc și le poate lua una după alta), orele suplimentare nu i se mai plătesc demult, iar antrenamentul week-end-urilor lucrătoare nu l-a pierdut emigrând în Vest. Din contră, îi prinde chiar foarte bine de când nu mai construiește socialismul, ci doar speră să-și afirme talentele socialiste pe piața de muncă vestică.

S-ar putea ca acest imigrant indiferent și ignorant să intuiască cel de-al treilea indiciu al farsei când va încerca să se bucure de prima zi liberă, de week-end-ul lung sau de cele șapte zile de concediu plătit. Dornic să părăsească ritmul alert al orașului, s-ar sui în mașină la opt dimineața, propunîndu-și să nu se lase scos din minți din cauza traficului și să ajungă cu bine pe marginea unui lac, în sânul mai puțin melancolic al naturii, să-i zicem, canadiene. După câteva ore de condus bară la bară, se regăsește însă nervos, nerăbdător să ajungă unde-o fi, să petreacă odată ziua de neuitat, mestecându-și cu poftă fripturile și bucurându-se de brizele fierbinți ale verii. Plecat de dimineață, el nu speră decât să găsească un loc de parcare într-unul din parcurile comunale (care se află la depărtare de sute de kilometri) și să se amestece spontan cu națiunile conlocuitoare ale căror obiceiuri nu sunt tocmai aristocratice. Dacă are noroc, după trei-patru ore de condus și o oră-două de așteptare pentru locul de parcare, se îmbulzește fericit pe plajă, printre plăpumi și crătiți, căutând să-și facă drum până la primul pătrățel de nisip sau primul arbust liber, la umbra căruia să întindă un cearceaf și să frigă la repezeală hălcile de carne și cârnații organici. Dacă este mai puțin norocos, se lasă întors din drum de securitatea parcului și conduce mai departe, înspre următoarea oază de relaxare și consumație efectiv publică. După alte trei ore de condus bară la bară și de încercări inutile de corupere a imposibilului – căci intrarea într-un parc comunal devine o imposibilitate în orele târzii ale după-amiezii, week-end-ul se aseamănă cu un coșmar fără sfârșit ale cărui imagini și tensiuni îl zăpăcesc în chip inexplicabil. Până și drumul, șoseaua sau aleea, pe care conduce într-o direcție sau alta, devine de nerecunoscut în prezența flancului de mașini trase pe dreapta, a portbagajelor deschise și oamenilor aplecați deasupra cutiilor frigorifice pline cu ouă și legume, pe care se apucă să le înfulece la repezeală, în picioare, agasați de trafic și de copiii neastâmăpărați și gălăgioși, care li se împleticesc printre picioare. În jurul benzinăriilor, cozile metalice se încolăcesc molatec, precum șerpii Boa, storcând picăturile de viață din intestinele pradei și încremenind, o vreme, sub razele alburii ale soarelui. Claxoanele, scârțâiala și hârjâitul roților răsună sec în forfota lichidă a zilei, îndemnând bărbații să-și plimbe portofelele dintr-un buzunar în altul, de la o coadă la alta, încercând să înveselească femeiuștile plictisite și smiorcăite, să liniștească revolta tineretului plictisit de atâta plimbare și sport, să facă față concetățenilor nervoși, casierițelor isterice, bătrânilor rătăciți, feluritelor accente, șocurilor culturale, înghiontirilor și flirturilor ocazionale. Ajuns acasă în jur de nouă seara, fără să fi ieșit din mașină mai mult de o oră, când a trebuit să cumpere benzină și să îngurgiteze ceva în picioare, Dumnezeu știe unde, românul naturist se lungește pe canapea năuc, mai mult sau mai puțin incapabil să înțeleagă ce i s-a întâmplat, și încă și mai incapabil să înțeleagă de ce. A condus o zi întreagă în căutare de „natură” și nu i s-a dat voie să intre niciunde, să poposească departe de trafic, pe iarbă, la umbra vreunui pom sau chiar în plină arșiță. A doua, a treia, chiar și a patra zi, încă se mai resimte după aventura nebuloasă și încă se mai îndoiește de prietenii care l-au convins să facă o asemenea excursie, să spere la tihnă și, când colo, să se aleagă cu un coșmar rutier.

Reamintindu-și spontaneitatea de altădată, imigrantul poate refuza să facă rezervări din timp, să cerceteze pe internet sau să se mai aventureze în necunoscut, alegându-se, până la urmă, cu opțiunea destul de scumpă a Mall-urilor, cu plictiseala șuetelor din balcon sau a plimbărilor prin cartierele și parcurile citadine. Într-adevăr, pe continentul nord-american, imigrantul nu pierde mare lucru dacă-și consumă spontaneitatea intraurban, ba din contră, se înscrie foarte bine în rândul turiștilor americani înnebuniți după cumpărături, hamburgeri, și Disney Land. Hotelurile sunt amplasate fie la periferie, unde nu te încumeți să-ți iei o cameră decât dacă te afli în delegație și nu te deranjează să dormi în câmp, fie în centru, unde nu-ți surâde să te aciuiești dacă vii din alt oraș și ești sătul de astfalturi, de betoane și de fortfota excesivă. La așa-zisul „munte” nu sunt hoteluri, ci mai degrabă câteva căbănuțe de lemn, unde te poți caza pentru două-trei nopți, exact cât să apuci să oftezi în tihnă după frumusețile Bușteniului. De obicei, te trezești de dimineață și te uiți pe geam, pe deasupra câmpiilor înzăpezite, nerăbdător să te întorci acasă după plictiseala din vacanță. Bineînțeles că sunt și locuri cu munți înalți, la care te poți uita ca la poze, dar din păcate se află la depărtare de mii de kilometri. Biletele de avion costă între șase sute și trei mii de dolari, cazarea o sută de dolari pe noapte, mașina cincizeci de dolari pe zi, mâncarea în jur de treizeci de dolari. Probabil că, o dată în viață, o să-și permită și imigrantul să ajungă acolo și să se lase furat de asemănarea orașelor, autorutelor, cabanelor, și hotelurilor! Pe munte, la câteva zeci sau sute de kilometri de locul cazării, ar avea voie să se plimbe numai pe drumurile și podurile făcute special pentru ușoara lui recreere, să facă traseele pe care le face toată lumea, să se salute cu „muntiștii” zâmbitori și entuziaști, care se comportă de parcă ar fi în vârful muntelui, și nu la poalele lui. Specimenele vigilente s-ar grăbi să-l apostrofeze dacă s-ar opri din drum să fumeze o țigară în liniștea molcomă a pădurii, dacă s-ar aciui pe vreo terasă goală, cu un păhărel de cafea și o pipă, sau dacă s-ar ascunde după un brad mai stufos, să tragă două fumuri din tigarea stinsă mai devreme. După încheierea acestor exerciții, s-ar îmbulzi pe la cozile din preajma chioșcurilor cu vânzătoare guliveriene și cu geamlâc minuscul, să-și cumpere un sandwich fără gust și să-l mestece în picioare, admirând priveliștea crestelor de la orizont. Dacă ar mai fi tânăr, poate ar îndrăzni să facă un traseu mai lung, pe stomacul gol și cu sufletul cât un purice, temându-se să nu fie prins și amendat pentru inexplicabila dorință de a se aventura în zonele sălbatice ale naturii. Oricum, până să ajungă el să facă o asemenea nebunie, probabil că nu vor mai exista locuri necivilizate decât în „lumea a treia,” unde nu va mai dori să călătorească din cauza virușilor și a tâlharilor.

Glumesc. Orice civilizație are nevoie de opusul sau supusul ei, chiar și la ea acasă. Mai bine să fii amendat și să-ți amintești că există lupi decât să te întâlnești cu ei și să mori prostește! Octavian Paler ne povestea, undeva, despre o noapte a lupilor, în care urletele lor rămân neverosimil de reale, în timp ce urmele labelor lor încetează să mai fie vizibile. În povestea lui tristă, sălbăticia pare să compună și să descompună aceeași noapte amenințătoare, din măruntaiele căreia se ițește pe neașteptate o cabană părăsită, un ungher, o încăpere întunecată a confesiunii prietenești, pe care urletele de afară nu contenesc să o amenințe. Dacă nu m-aș încăpățâna să trec sub tăcere nuanțele apăsătoare, incomunicabile, poate că aș reuși să-mi amintesc și paralela pe care o face O. Paler între urletul imaginat și interiorizarea lui, între noaptea poveștii și moartea prietenului. Poate aș îndrăzni să pretind că între urlet și moarte, între noapte și amintirea ei, nu traversăm numai un destin, ci mai multe, ca oscilații și întretăieri nevăzute ale unor nopți și amintiri tăgăduite dinadins, în gușa urletului și a morții. Firește că atunci nu ar trebui să le scriem numai geniilor, ci să-ndrăznim a le scrie și mediocrilor, găsind în inocența lor o urmă a morții și amintindu-le un urlet abia eliberat.

Dar apucasem să scriu despre lupi și amenzi sau, mai bine zis, despre teama de amenzi și dorul de lupi. Nu încape îndoială că sălbăticia îi este necesară civilizației nu numai ca pamflet politic de lichidare a lupilor, ci și ca memorie clară a unui trecut pe care doar disciplina îl salvează din ghearele abisului. Ce-i drept, cu o astfel de logică nu-l confirmi decât pe Mao-Tse-Dun și te pregătești, cum ne-am pregătit și noi, să trăiești într-o lume a interdicțiilor. Chinezii sunt într-adevăr foarte conștiincioși, incredibil de meticuloși și răbdători, atâta doar că relația lor cu lumea se rezumă la mânuirea unui aparat de fotografiat. Ce s-ar întâmpla dacă nu i-ar mai atrage atât de mult fotografiile locurilor vizitate în grabă muncitorească? Cine știe, poate c-ar reproduce o lume cu adevărat fotografică. Dar este cale lungă de la reproduceri la lume, și dacă înainte ne era teamă de lupi, azi ar trebui să ne păzim de amenzi. Să nu dăm curs admonestărilor, să nu greșim, să nu ne vadă nimeni pășind în afara țarcului?

Aparent, amenda nu produce o vătămare fizică, nu pleci de-acolo plin de vânătăi și pe jumătate mort. Ți se aduce la cunoștință încălcarea legii și ți se dă de înțeles că instrucțiunile de răscumpărare a greșelii se primesc în plicuri bej, format A4, prin care ți se comunică suma datorată autorităților. În timp ce aștepți, ai face bine să-i citești pe Maupassant, Balzac, Gogol, Dostoievski, Kafka, Camus, Borges, și mulți alții, și să te lecuiești de spaimele și orele lungi de disperări și incertitudini. Nu-ți spune nimeni asta, dar poate că ar trebui deja să știi unde să găsești puerilul împletit cu hilarul, nebunia punctată de luciditate, sau faima confruntată cu infamul. Nu de alta, dar funcționarii legii ar reuși, până la urmă, să-ți bage frica în oase, să te aducă într-o stare de disconfort și disperare, de confuzie și panică, în urma căreia te-ai preda singur, chiar nevinovat să fii. În ce pliu al dosarului s-ar putea adăuga infracțiunea, câte credite se pot sustrage, ce indivizi mofluzi și plictisiți se vor ocupa de operarea datelor, câte scrisori vei primi? Astea sunt doar câteva din întrenbările care te-ar putea obseda în cazul în care te-ai trezi cu o amendă rutieră, o sancționare verbală, un tichet de staționare, o amendă pentru geamul deschis al mașinii parcate (inviți hoții să fure!), pentru câinele fără zgardă, pentru lipsa coifului regulamentar într-o plimbare cu bicicleta, a formularului de recesământ pe care uiți să-l completezi (cinci sute de dolari), a sumelor din cont (treizeci de dolari dacă banca vrea să retragă un dolar și nu îl ai), pentru copilul neînsoțit la școală, pentru adresa neschimbată de pe carnetul de conducere sau cartea medicală, pentru parfumul de pe haine care pune în pericol sănătatea alergicilor, pentru înălțimea firului de iarbă din fața casei (există o înălțime standard la care trebuie să menții gazonul), pentru porcul scăpat din ogradă și rătăcit prin cartier (poliția investighează crimele împotriva animalelor), pentru că ai uitat să-ți completezi taxele sau ai făcut o glumă proastă când nu era cazul (i.e, glume despre deținere de bombe și alte arme de stres public).

Bineînțeles că lista de mai sus nu este exhaustivă. Nu include nici măcar „pozitivele”, instanțele în care tu ai putea acționa cu bune intenții și ți se arată cât de periculoase sunt aceste intenții, lăsându-te, pentru acum, să scapi fără sancționări financiare: dacă cineva leșină pe stradă, nu ai voie să-l atingi (nu știi ce are și poți contracta cine știe ce boală); dacă apartamentul vecinului ia foc, nu încerca să-l ajuți, cheamă pompierii și așteaptă calm venirea lor; dacă unui coleg de serviciu i se face rău, nu te apropia de el, cheamă salvarea (contactul cu tine îi poate agrava starea); dacă ți se strică yala, nu apela la administrator, cheamă agentul de securitate și așteaptă ca el să contacteze compania de yale și să solicite o întreagă echipă de specialiști; dacă cineva staționează în fața casei tale mai mult de câteva minute, nu ieși să-l întrebi ce vrea, cheamă poliția; dacă-ți pierzi pisica, nu te hazarda în căutarea ei, cheamă protecția animalelor; dacă rămâne cineva cu mașina în pană, nu-l ajuta să o împingă la marginea drumului, dă telefon la depanare și lasă-l să plătească cincizeci de dolari pentru servicii; dacă vecinul își bate nevasta, cheamă poliția, nu are importanță dacă o și omoară între timp, tu ți-ai făcut datoria de cetățean. În concluzie, în orice problemă ți s-ar cere ajutorul, cheamă autoritățile de rigoare sau furnizează informații, numere de telefon, adrese de e-mail și alte site-uri de profil. Pe de altă parte, ca să nu uiți ce înseamnă grija de aproape, du-te la cursuri intensive de prim-ajutor, de îngrijire a animalelor, de control și manevrare a materialelor și obiectelor periculoase, de caritate și alte activități memorabile.