0
Ce aș putea să îți scriu fără să mă las prinsă în niciun fel de cursă? Proprie, importantă,
reală, uitată, alegorică, mistică, imprevizibilă, etc. Și mai grozav, ce aș putea să îți scriu
fără cuvinte? Ca și cum tastele pe care abia am apăsat ar deveni deodată transparente,
eliberându-se de litere, paranteze, virgule, numere, și alte însemne? Ai citi probabil „hell,
yes” în loc de „mi-a fost dor de tine,” sau cine știe ce refren în loc de o simplă întrebare,
pe urmă gol, spațiu, punct, și contrapunct făcut dintr-un cuvânt ciuntit sau o prescurtare
ad-hoc, în timp ce eu aș sugera un simplu „te iubesc”. Ar rămâne numai ghilimelele, pe
care te-ai grăbi probabil să le ignori, citind în continuare „asdnldvoid”. În timp, desigur.
Cred că totul ar fi numai hârjoană temporală, de la „ah-ul” primitiv la prozaicul „zd” al
haosului sau terminus-ului perfect. De la început, cu tot cu sfârșit, deja. Apăsând pe o
literă imaginară s-ar derula o întreagă poveste, un șir infinit de posibile versiuni care nu
ar mai fi nici pe departe povești, ci altceva, rămășițe, să zicem, ale unei foste taste.
Micro-povețe ale unei amprente digitale fără substanță, dacă nu chiar un vârtej alchimic
al pielii în contact clandestin cu șoaptele invizibile ale șansei. Eu nu aș mai fi eu, ci
numai un balast al „t-urilor” și „u-urilor” citite separat, sub formă de alibiuri ale
închipuitelor mele slăbiciuni. Un efect, aș spune, al absurdului abisal. Sau o ipoteză prin
care aș deveni mai puțin decât punct și virgulă, germene, neutron, idee fără conținut.
Mi-aș imagina, de pildă, că scriu „ce faci?”, iar tu ai răspunde „e gri”. Manșeta lui Esop
era gri, ca rudiment epistolar al înțelepciunii. Cert că a fabula este o nuanță, nu un
atribut. Nu. Dar degeaba mă laud că aș scrie, tu ai citi probabil altceva. Trânte marțiale.
Gelozii. Chiasme perfide, romanțe, bancuri.
Cum a fost…
1
Aș scrie, într-adevăr, despre cum a fost înainte de animale și politică. Înainte de a-mi fi
închipuit că literele au dispărut complet de pe taste trebuie să fi fost și altceva. Eu, de
pildă, sau tu, fără să bănuiești că exist. În locul meu ai fi fost tu, doar tu și nimic altceva.
Nimeni în afara egoului posterior deja alter-eului. O umbră în ecou a umbrei dinainte. Un
cranț. Fâs. Pleosc. Hilar, da. Ca orice amintire a solitudinii, dacă într-adevăr ai fost
vreodată solitar, ceea ce nu cred.
2
Nu cred, deci nici nu am cum să știu. Și atunci nu îmi rămâne decât să ghicesc: cum era
înainte, pe vremurile de demult, când nici tu, nici eu, nu aveam cunoștință de existența
celuilalt. Îmi închipuiam fără doar și poate că lumea era făcută din MINE, pe când tu nu
puteai fi decât negație a acestui recensământ păgân, subconștient, creștinat în mod
absolut, și eventual sculptat pe post de pion pe o tablă de șah inventată mult mai târziu.
Puteai fi Narcis, oglindindu-se în noapte în loc de râu. Ori Icar, salvat de o furtună. În
orice caz, oricine ai fi fost, nu aveai cum să mă întâlnești. Singurătatea nu îi este gazdă
bună nimănui. Este mult prea guralivă. Sedentară. Inept de neprietenoasă. Clipește cu
un ochi și râde sau plânge cu celălalt, ca o mască amăgitoare a plictisului. Când și când,
mă trezesc invidiind-o. O zăresc furișându-se înaintea mea pe o potecă sau alta și nu
mă pot dezobișnui să o admir. Zveltă întruchipare a naturii! Îmi râde în nas și o
zbughește ștrengărește printre tufe.
Îmi este ego, sigur, dar și mai sigur ar fi să îi spun „nălucă”. Sunt eu la indigo, doar că nu
mai semăn deloc cu mine. Ei îi cresc aripi din rădăcinile omoplaților, snopi în loc de
brațe, și boabe de glod pe post de irisuri, pe când eu nu sunt decât un vag schelet al
toanelor ei. O dâră preistorică tatuată într-o peșteră! Un cerc din sânge de mamut îmi
este capul. O linie aleargă în jos în loc de gât, brațe, bust, picioare. Nu am degete, încă.
Nu am nici măcar pământ sub picioare. Sunt abandonată pe o stâncă. Respir sangvin și
privesc numai înainte, spre limbile gigantice ale flăcărilor.
3
Dacă aș avea pupile făcute din altceva decât glod, aș putea să te privesc și să nu mă
mai satur. O namilă!, mi-aș spune, deși nu aș avea cum, neavând gură. Un om, aș
presupune, ca mulți alții, vânând cât e ziua de lungă, deși pentru mine ar fi numai
noapte, când frig, când cald, umed, obscen. Nu, categoric că nu sunt conștientă de
nimic din toate astea. Tremur în lumina de opaiț a privirilor tale și atunci știu că nu sunt
numai o dâră de sânge pe un perete, ci și o urmă în miniatură a creației tale. Aș vrea să
te întreb de ce m-ai zugrăvit între animale și păsări, ca pe o pecete cinegetică a lumii
tale? De ce m-ai subțiat și micșorat într-atât încât să nu mă mai recunoști, să nu mai fiu
decât o infimă replică a măruntaielor străpunse de tine, o tară a morții întârziate, și o
caricatură a femeii tale? Dar până la urmă nu cred că eu sunt cea care tălmăcește astfel
de întrebări, ci mai degrabă tu.
4
Te surprind adesea încruntându-te, arătându-mă cu degetul, rânjind, și înțeleg că ai vrea
să mă ștergi sau să mă acoperi cu un strat de osânză colorată și să mă preschimbi într-
o pereche de coarne de cerb sau să sufli un foc rustic în locul meu. Eu aș picta un
fluture. Stânca asta pe care m-ai surghiunit, aproape fără să îți dai seama, este
populată de fluturi minerali. În fiecare seară, când te apuci să faci focul, ei se sperie și
se desprind din perete, trecând de fiecare dată prin mine. Când nu ești în preajmă și
este doar frig și întuneric, moțăie și mă gâdilă cu aripile lor de antracit. „Poate că un
fluture plin de viață ar pune pe gânduri celelalte creaturi de aici!”, îmi zic, neconvinsă.
Din punctul meu de vedere nu s-ar schimba nimic, doar arătările pictate de tine ar fi,
poate, mai firești. Iar mie, la rândul meu, mi s-ar putea întâmpla să visez că am aripi. În
definitiv, de ce nu? Oricum, nu este nimic în jur care să îmi semene. Poate tu, dacă aș
putea să te privesc și să mă asigur că ești făcut din linii, că ai o spinare de piatră, ca și
mine, un picior mai scurt, bont, atrofiat de umbre și friguri, și niște brațe neterminate și
nefolositoare, absolut inutile, care atârnă mai greu decât tot restul trupului. Probabil sunt
făcute astfel încât să atârne, ca și cum le-ar fi fost dat să ne zvârle în jos, să ne facă să
credem că suntem în cădere și urmează să dispărem când atingem pământul.
Numai că pentru noi nu există cădere, suntem amândoi lipiți de stânci, suntem perete și
umbră a lui (mai ales tu), ca un cod inefabil al substanțelor din care ne tragem: mamut,
lup, zimbru, om, iarbă, cerb, și multe alte spirite sau forme care au dispărut înaintea
noastră, trăind încă prin noi. Așa se face că sunt aici. La stânga mea se înmulțesc
totemurile tale, la dreapta se înmulțesc liliecii. Nu întrezăresc mai mult și câteodată am
impresia că nu reușesc să ghicesc nici măcar atât. Îmi închipui că aud o fâlfâire de aripi,
deși s-ar putea la fel de bine să fie părul de capră al pensulei care imortalizează (pe
falia succintă a amintirilor tale) încă un om făcut din linii și înzestrat cu un instinct
desuet.
5
Sunt, fără doar și poate, o chintesență a memoriei tale, un șipot al noroiului ce mi-a
intrat în piele și al firelor de apă care mă scaldă, înviorându-mă. Sunt și nu sunt, aici,
acum, când te uiți în altă parte, scrutând relieful plat al propriei tale creații. Nu e nimic
dincolo de noi și totuși aștepți, privind altundeva. Nu răzbate niciun sunet până aici și
totuși te văd cum întorci capul și mi se pare că asculți (de) ceva ce nu-i acolo. Sau poate
este, stors din liniștea de mormânt pe care o resimt eu. Poate că pata aceea neagră
care roiește în jurul tău scoate sunete. Poate că nu este numai o linie legată de un cerc
și proiectată pe peretele din spatele tău. Poate că este vie. Un „ceva” care și-a luat
zborul și nu te lasă să moțăi. Eu l-aș numi „punct în zbor”. Tu îi spui „mus-că”. Este clar
că nu stă locului decât arareori și totuși ai ales să o botezi cu un nume atât de static
încât mă întreb dacă nu cumva m-ai numit și pe mine altfel de cum sunt. Poate că
numele meu este „mișcare”, iar tu m-ai pus dinadins pe două picioare fără tălpi,
lăsându-mă să plutesc în golul luciu al stâncii.
6
Mă pierd privind în golul dintre noi, pe care tu îl respiri cu ușurință, nesaț, plictis, sau
furie. Pare a fi aproape la fel de înșelător ca nimicul, deși nu mă îndoiesc că din el îți
tragi măgulitoarea vlagă numită „viață”. În fine, e un gol în care te miști natural,
umflându-ți și aplatizându-ți pieptul. Să fie spațiu? Clipă înșirată? Eter? O succesiune
de imagini fără strălucire? O macabră geneză a lucrurilor care te înconjoară? Nu cred.
Pari din ce în ce mai ostenit când revii de afară, te ciucești lângă foc și gătești sau
șlefuiești un os, trăgând cu urechea spre intrare. Ți se pare că auzi pași, urlete,
scrâșneli, dar nu se întâmplă nimic, nu vine nimeni niciodată. Când și când, mișună
umbra femeii tale înainte de a se ghemui într-un colț, sub blănuri. A doua zi plecați
împreună și vă întoarceți cu brațele pline de merinde și vânat. Cu obrajii pârliți de soare
și buzele însetate. Cu aerul acela de animale hăituite, înfometate, dar triumfătoare.
Ai același aer când te oprești din treabă și îmi întorci spatele, strigându-ți partenera.
„Aleé…”
Nu îți răspunde decât ecoul:
„Aalleée…”
Poate de data asta…
„Allleéee…” Strigi până se cutremură peștera, iar ea nu este nicăieri. Îmi pare rău să îți
spun, dar nici n-a fost vreodată.
Ai venit aici singur. Te-ai apucat să ilustrezi pe înserat, la lumina focului. Pe mine, apoi
un cerb, o căprioară, o linie care urcă, una care coboară, soarele, luna, deșartele
geografii cronologice, potecile, și costelivele piscuri ale munților…
7
Îmi amintesc foarte bine când te-ai apropiat de perete și ți-a alunecat pensula din mână,
lovindu-mă peste față. Pleosc. Așa mi-a apărut primul ochi. Cred că a fost stângul.
Foloseai un roșu aprins, nediluat, proaspăt, din sânge de râs sau de pisică sălbatecă,
care a lăsat în urmă un strop mai puțin voluminos decât al pupilelor de mamuți,
nicidecum lent în a vedea pe întuneric, și nu foarte fioros în lumina chihlimbarie a
jăratecului. Atunci te-am zărit prima oară și mi-ai părut înalt, zvelt, mustăcios, cu un ochi
de cărbune și altul azuriu, și cu mult mai multe defecte decât aș fi putut percepe eu.
Uitătura ta, spre exemplu, mi s-a părut cu totul opacă, spână, și extrem de nesinceră.
Pe urmă unghiile, deși cioplite, îmi păreau absolut grosolane. Degetele parcă nu ți se
terminau cu gheare, într-adevăr, ci cu niște bile perfect rotunde a căror semnificație îmi
scăpa ori de câte ori încercam să le număr ca să înțeleg la ce îți folosesc rotunjimile
acelea enorme acoperite cu o coajă transparentă. Până la urmă am înțeles că trebuie
să număr de fiecare dată zece bile, dar te-ai tăiat la un deget și a trebuit să dau înapoi
de teamă că numărătoarea mea a fost greșită.
„Nouă”, mi-am zis, și am decis să nu mă mai las păcălită de robustețea mâinilor tale.
Am preferat să îți măsor umerii, deși știam că nu te ajută decât la cărat vreascuri și
mortăciuni, la împins, la ridicarea brațelor ce îmi păreau prinse de tine cu cârlige și
nicidecum cu dâre de sânge cum erau ale mele. Părțile posterioare, oh!, cât mi-am
bătut capul să le găsesc o trebuință în afara șezutului și a mirosului urât venit tocmai de
la intrarea în peșteră! Cât m-am străduit să înțeleg că ești om, nici fiară, nici duh, nici eu,
ci un simplu om în grota lui. O arătare cu simțuri, ca oricare alta, de-aș fi știut că există și
altele.
8
Îmi cer scuze. Nu a fost chiar așa. Ar fi greșit să dau uitării faptul că m-am rugat noapte
de noapte să am și eu sprâncene și să mă pot încrunta, să am pleoape, gene, și doi ochi
măslinii care să clipească și să vadă la fel de clar și de limpede ca tine. De asemenea,
nu pot să neg că mi-am dorit, oh!, cât trebuie să îmi fi dorit să închid ochii și să îmi frec
și eu orbitele împielițate înainte de a cădea pradă somnului! Cât m-am sucit și răsucit în
van, crezând că numai tu îmi poți adăuga al doilea ochi, sau măcar un punct, o
împunsătură, un strop oricât de diluat, prin care să pot privi în afara mea mai cu
nădejde. Ce pot să spun? Am așteptat, am sperat, m-am rugat, privind cu un singur ochi
la măreția din jur, spre tine, în bezna plată din spatele frunții, în flăcările dospite între noi
ca niște limbi de aer sau de sânge, și înlăuntrul meu, printre urmele minuscule și dense
ale tăieturilor și crestăturilor căpătate cine știe de ce, de când, și de unde.
9
Multă vreme am crezut că n-ai să te mai apropii niciodată de perete și nu are să îți mai
fugă pensula din mână, iar eu am să rămân chioară, ca o pasăre sau o reptilă văzută
dintr-o parte, pe jumătate chip, pe jumătate lipsă sau doar simplă distorsiune, ignoranță,
gol. Atunci m-am temut, într-adevăr, că vederea n-o să mi se mai întregească niciodată,
sau cel puțin nu dintr-un mojar de os și peri de capră sau de bivol, și că mâna ta, șiroind
încă a sânge de vânat, n-o să se mai apropie niciodată de mine tremurând sau scăpând
pensula din mână. Și așa a și fost.
10
Dintre toate duhurile nevăzute, ci doar reflectate când și când în ochiul meu sălbatic,
numai providența putea să îmi vină în ajutor. În timp ce tu, tu! cel făcut din carne și oase
și unghii și zgârciuri, nici măcar nu erai prin preajmă. Porniseși de cu dimineață la
vânătoare, cu tolba în spinare, arcul atârnat de umăr, toporul la brâu, părând tu însuți un
gigant și mai puțin un om ieșind din culcușul lui, mai mult o arătare văzută câș de ochiul
meu ager și nedormit. Păreai a fi numai un profil fugitiv, dispărând pe măsură ce te
îndepărtai, hârâind, scuipând, și târând o bâtă în mâna dreaptă, gata să te aperi de
eventuali intruși. Nu venea niciodată nimeni, am mai spus, așa că începuseși să uiți să
mai scrijelești obișnuitul „x” în colbul de la intrare. Rămâneau numai „x-urile” mai vechi,
menite să îți ferească grota de rele, să te protejeze și pe tine în hoinăreala ta
vânătorească și, cumva, să îți meargă strună amorurile și trocurile. Locul ți-a rămas
intact, într-adevăr, vânătoarea ți-a mers bine, te-ai întors pe seară cu o salbă de pești și
una de iepuri, și te-ai ostenit să blochezi intrarea pentru că ploua dintr-un cer rupt în
două. N-ai băgat de seamă că potopul se infiltrase în peșteră și spălase jumătate din
relieful peretelui, luând cu el cirezile și dungile hominide pictate de tine. N-ai remarcat că
din siluetele nenumăratelor hoarde și haite ale frescei tale se desprinseseră o mulțime
de ochi de fiare, din care îmi parvenise și mie unul. Un bob străveziu, dislocat din tigva
rasă a unui lup plăpând și transferat mie, obligându-mă astfel să cred în natura fluidă a
providenței ca într-o lene sau neglijență obscură a firii tale de celibatar.
Pe înserat încă mai ploua, iar tu ai întremat focul și ți-ai făcut de lucru pe lângă el,
lăsându-mă pe mine să trăiesc o nouă aventură (parcă și mai de necrezut decât a
ochiului de lup). Aveam un al doilea simț! Puteam să te privesc drept în față și să nu mă
mai satur observând cum mănânci, când clipești sau caști, unde îți stivuiești opincile și
cojoacele. Puteam să surprind fiecare retuș al plăcerilor sau neplăcerilor tale, să le
descifrez cu mintea mea desenată cu sânge de mamut și să mă conving că acum ești
fericit, acum nefericit, sau nici tu nu știi, neavând chef de nimic, pe când eu mă
regăseam, pur și simplu, neatinsă de urmele înșelătoare ale sentimentelor. Adică nu mai
aveam aceeași stare de bucurie lăuntrică pe care o avusesem înainte de a primi ochiul
de lup și nici nu îmi mai dădeam osteneala să o caut printre dârele descuamate din care
îmi fusese încropit toracele. Mi se întâmpla să te zăresc în lumina arsă a focului și cred
că îmi era de ajuns.
Dacă se întâmpla să nu îmi convină ceva, îmi spuneam că nu putea fi decât o toană sau
o cruzime naivă de-a ta, un moment inexplicabil de lașitate ostilă pe care nu aveam cum
să îl previn și nici să-l uit. Noroc că, în foarte scurt timp, am abandonat toate încercările
de a te ierta și până să se stingă a doua feștilă mi-am dat seama că indiferent ce făceam
(deși nu făceam mare lucru), îmi venea a plânge din nimic. Mi se întregise simțul
văzului, dar parcă tot pe jumătate mi se arătau lucrurile, dintr-o parte și nicidecum așa
cum ar fi trebuit, și nu înțelegeam de ce tu păreai dispus să ignori iluzia asta optică și să
picotești într-ale tale, lângă foc.