Orașul
1
M-am trezit.
N-aș putea spune dacă m-am trezit cu adevărat sau am numai impresia de a mă fi trezit înconjurată de o albeață fără sfârșit. N-aș putea spune dacă am ajuns aici acum sau dacă m-am născut aici și am dormit mereu, fără să mă fi trezit vreodată, fără să fi știut că există trezire din visul obscen și alb pe care îl visez sau îl trăiesc, visându-l. Nu, n-aș putea spune nimic despre visul acesta îndepărtat și străin, atât de străin încât albul din el a început să mijească luciferic și atât de îndepărtat încât mi se pare a fi un oraș, o lume, un deceniu pe care l-am mai străbătut și altădată, în drum spre altceva, în locul altcuiva.
Mă întreb dacă altădată a mai existat și altceva decât alb, decât albul umed și cețos în care se afundă lumea străină de aici, lucrurile lipsite de contururi și străzile pe care merg, pe care am mai mers și în trecut fără să le fi atins vreodată cu talpa piciorului, fără să le fi străbătut altcumva decât în imaginație, trecând mereu prin locurile albite de timp, prin orașul străin în care mă trezesc de fiecare dată scriind ceea ce scriu acum pe ecranul alb, în noaptea care nu poate fi altfel decât albă – care nu poate fi altceva decât noapte de gheață lucind perfid în baia de lumină a lămpii. Noapte de coșmar.
2
M-am trezit.
Aș putea spune că mi-am dorit dintotdeauna să mă trezesc. Poate nu așa. În lințoliul acesta cusut din memoriile moarte ale timpului, poate nu aici, în orașul fantomă în care m-am născut de prea multe ori și n-am murit niciodată (sau nu mi-am amintit să fi murit, ceea ce-i totuna).
„Probabil nimeni nu mai trăiește cu adevărat…”, îmi spun de câte ori mă trezesc și de fiecare dată regret că urmează să uit ce am spus; mi-o spun de câte ori adorm și visez că viața ar putea fi altceva decât ceea ce văd eu acum, aici, în pata asta de lumină prin care se scurg anii. Viața ar putea fi o metaforă, un cod, poate chiar o descoperire a vreunui poet din alt timp, din altă generație de nemuritori pe care i-aș fi putut întâlni dacă nu m-aș fi trezit tot timpul aici, acum, retrăind ca prin vis morțile albe din orașul fantomă, și visând, da, da, visând că mă trezesc în locul unei fantome pe care n-o mai poate atinge nimeni și n-o mai poate distinge nimeni de albul din jur.
Acesta este locul în care mă trezesc în fiecare dimineață, locul pe care-l asemuiesc unei fantome fără să mă gândesc prea mult la consecințele unei astfel de impresii, fără să-mi pese dacă am să mai adorm vreodată sau am să mor trăind „în alb” toate consecințele trezirilor mele. Nu, în mod sigur, nu este numai un loc – pare să aibă mai mult de trei dimensiuni, trei fantome, trei nuanțe de alb. Așa trebuie să fie, așa gândesc că trebuie să fie lumea, dar nu am cum să știu cu certitudine. Nu mă întâlnesc cu nimeni, nu aud nici un sunet, nu zăresc niciodată nimic altceva decât umbra albă a unui oraș care mă înghite în ceam mai perfectă liniște.
3
M-am hotărât să nu mai spun niciodată „m-am trezit”. Poate așa am să mă trezesc cu adevărat și am să descopăr „adevărul” despre toate aceste lucruri pe care le văd și nu le înțeleg, pe care le uit și mi le amintesc sub forma unui oraș alb, a unei umbre, cum am mai spus, aceeași umbră de care nu par să mă tem, nici să mă bucur și nici să vreau să fie altfel decât este – o pată albă în afara căreia nu mai există nimeni și nimic altceva.
Aici par să îmi găsesc împlinirea, menirea mea de veșmânt al morții, starea de veghe în care mă afund de câte ori privesc în oglinzile albe ale zilelor. Aici. Da, aici mi se pare de fiecare dată altfel, parcă fantomă din fantomă din fantomă… o salbă stranie de cuvinte de mort, o încrucișare nepermisă a albului cu altceva, cu un zbor, care ar putea semăna cu o salbă, cu un oraș, cu un lințoliu la fel de alb și de vechi ca al zilei de astăzi.
Nu știu de ce spun astfel de lucruri. În adevăr, nici n-aș avea cum să le rostesc. Nici un sunet n-ar putea răzbate prin pâcla albă și densă din jur, nici un alt suflet nu l-ar putea auzi și nici nu și-ar putea închipui vreodată că-l aude. În adevăr, nici un alt suflet nu există. Orașul acesta pare făcut din altceva, pare mai degrabă abandonat, mai degrabă mort decât însuflețit.
4
Nu-mi amintesc să mă mai fi întrebat vreodată ce caut aici, nu am nici un fel de memorie a trecutului, a gândurilor sau a lucrurilor pe care le descopăr stând mereu în același loc, în aceeași poziție – cu mâna îndoită sub cap, ca și cum aș dormi. Nu-mi amintesc nici măcar dacă așa trebuie să stau, dacă într-adevăr așa a, adormit sau mi se pare că mă văd dormind în altă viață, în alt oraș, cu altă mână vârâtă sub cap, nu cu asta cu care scriu acum, aici, în somnul în care m-am visat din nou în orașul alb și m-am trezit din nou cu mâna vârâtă sub cap, visând că dorm singură într-un oraș străin și alb. Acestea nu sunt gândurile mele, sunt absolut sigură că nu pot gândi – aș avea mai multă imaginație, mai multă dorință de a scrie. Ori mie mi-e egal dacă scriu visând sau visez scriind. Așa m-am născut, așa am ajuns la capătul lumii, într-un oraș literalmente alb.
Nu mi-a trecut niciodată prin minte că aș putea minți. În primul rând, n-aș fi avut cui să-i spun o minciună, și-n al doilea, n-aș fi avut cum. Scrisul meu dispare imediat ce-l aștern în alb, așa că n-aș putea să mă mint nici măcar pe mine însumi. De fapt, habar nu am ce este minciuna. Mai mult decât atât, habar nu am cum sunt posibile asemenea speculații (despre minciună). Le notez fără să gândesc, fără să vreau să mint, ca și cum aș fi terminat de mințit și nu mi-ar mai fi rămas nimic altceva de făcut decât să spun adevărul. Nu mai văd, sau poate nu am văzut niciodată, vreo diferență interesantă între lucrurile pe care nu le-am văzut niciodată – îmi închipui că trebuie să existe astfel de lucruri în afara orașului alb – și lucrurile pe care sunt gata să le numesc și despre care aș putea să scriu ca și cum aș fi terminat de mințit și aș fi decis să le numesc adevărate.
M-am încurcat.
5
M-am încurcat atât de tare încât mi-e teamă să nu fi început să gândesc. Teamă? Dar asta este uimitor! N-am mai simțit niciodată teamă. N-am avut cum. În orașul alb nu există teamă. Aici totul pare încremenit într-o postură curajoasă – totul (ei bine, tot ce-și poate imagina o biată fantomă îngândurată) pare făcut din altceva decât teamă, din ceva cu mult mai subtil, cu mult mai ireal (mai fantomatic? mai vag?).
Evident, poate că și eu sunt făcută din aceeași ireală greșeală. Poate că nu am fost niciodată altfel, poate că albul pe care-l văd acum nu este alb, iar orașul în care mă trezesc în fiecare zi nu este cu adevărat un oraș. Poate că nu este nici măcar un vis, deși eu așa am crezut, așa m-am trezit – visând că mă trezesc mereu în același oraș alb în care dorm singură.
Totul pare întortocheat, cel puțin mie îmi pare mai întortocheat decât la început. Îmi pare de nedescris, cu mult mai de nedescris decât adineauri, când îmi imaginam că scriu în alb despre alb. Dar cine sunt eu? În lipsa orașului alb nu mai sunt, nu mai pot fi altceva decât umbră, spectru, pată de culoare. Nu mai pot fi decât ceea ce nu exista înainte, ceea ce nu aveam cum să-mi imaginez, deși îmi lipsea – îmi dau seama abia acum că îmi lipsea, cu toate că în orașul alb nu poate lipsi nimic, totul este acolo, încremenit și perfect. Eram eu – icoana vie a unei absențe. Imaginea de care nu mă mai puteam despărți fără să înnebunesc, fără să simt ca-mi curge smoală prin vine și că în locul gândurilor se zvârcolesc demonii ieșiți din pântecele de țărână ale ciorilor.
Eram eu, desigur. Surâdeam și-mi plăcea să surâd, îmi plăcea să-mi simt pleoapele înălbite, grele de atâta senin. Eram eu, da, da, nu vă mirați, nici un oraș nu poate trăi fără epopeea lui, fără sânziana lui somnoroasă pe care zorile o întâmpină mereu cu același vis, cu aceeași fantomatică trecere de la somn la real, de la povestea scrisă la cea visată numai și numai de ea. Aici, acum, înainte să răsară zorile și să mă găsească scriind altceva, trebuie să recunosc că n-aș fi putut fi altfel, n-aș fi avut unde mă duce altundeva, n-aș fi vrut să găsesc alt deznodământ. Dar este prea devreme, mult prea devreme pentru astfel de gânduri – în fond, nici n-am început să gândesc.
6
„De ce?”
Îmi închipui întrebarea asta perfidă pe buzele de ceară ale cadavrelor, mi-o închipui înscrisă cu negru pe filele gălbejite ale bibliotecilor dintr-un mare oraș. Într-adevăr, nu mai țin să fie un oraș alb, nu mai țin să fie al meu. Sunt conștientă că un asemenea oraș n-are să fie niciodată alb, niciodată al meu. A fost un vis.
Toate visele s-au înălțat cândva pe aripi albe, de heruvimi. Acum sunt ale altcuiva, făcute să zacă în negreala cernelii. De aceea nu-mi mai place să scriu, nu mai știu cum să scriu, nu-mi mai ajunge timpul – dintre toate păcatele pământului am ales tocmai scrisul, tocmai plăcerea de a-mi ostoi curiozitatea, nesațul și gândul…
Mă întreb dacă nu cumva am visat până și lucrul acesta, plăcerea, patima asta care nu mai este altceva decât suferință, nevroză, uitare. Și frică. O frică imensă de a nu greși.
Am părăsit orașul alb. În partea cealaltă mă întâmpină o stradă întortocheată și reavănă ca o ghirlandă împletită în temnițele iadului. Nu aud decât pașii sacadați ai femeii din fața mea, răsuflarea uscată a trecătorilor, tăblăriile mașinilor huruind din ce în ce mai estompat în fluidul apocaliptic al străzii. Plouă. Stropii de zgură se scurg nevăzuți în găvanele jivinelor, îndemnându-le să se apropie și să sfâșie cu urletul lor pâcla densă a nopții. Nu le iau în seamă – pășesc în urma femeii, atentă la răul care se zburlește deasupra ei, în ocheada de gheață a lunii.
Am impresia că am mai fost pe aici, că am mai trecut pe lângă chioșcul cu acoperiș roșu, pe lângă femeia cu fustă de stambă, pe lângă șirurile negre de trecători ai morții. M-am oprit și altădată aici, în același moment în care îmi dau seama că nu mai știu de unde vin, în fața aceleiași case întunecate, cu perdelele sfâșiate de ghearele unor creaturi din alte dimensiuni. Am mai lăsat în urmă, și altădată, același oraș alb pe care l-am uitat într-o clipă, aceeași femeie cu pleoape de hârtie, mânjite în grabă în fața unei oglinzi din altă lume.
Pe ea am lăsat-o în urmă dinadins, țin minte foarte bine amănuntul acesta, mi se părea normal să rătăcească printre morți și să se întrebe dacă nu cumva a murit și ea – ca atâtea altele? – încercând să se întreacă pe sine. Știu cu siguranță că am s-o reîntâlnesc în stația de autobuz și are să mi se pară că îmi seamănă foarte bine, că-i la fel de pipernicită și de timidă ca și mine, poate prea „la fel” cu mine, prea asemănătoare, prea ștearsă ca să o iau în seamă.
De data asta însă pășesc cu emoție peste băltoacele răsfirate ca niște meduze în carnea trotuarului. Nu o zăresc și trec mai departe, lunecând (fantomă ce sunt!) peste marginea de abur a carosabilului. Tot n-o zăresc! Nu-i zăresc fusta cu tivul desfăcut, pardesiul gri atârnat în derivă peste umerii firavi ca niște andrele ale destinului. N-am s-o mai (re)văd niciodată?
Întrebarea mă blochează – poate că într-adevăr n-am s-o mai revăd niciodată.
Poate că strada asta pe care alerg acum în căutarea ei – singura stradă din orașul ăsta, singurul loc unde aș fi putut să o reîntâlnesc – nu este altceva decât gândul meu.
Poate că ea a murit și eu am visat-o murind, poate am trăit până în cele mai mici amănunte singurătatea și agonia ei, transa morții din care n-a mai vrut să iasă decât visând, visându-se inexistentă și imaterială cum sunt toate femeile, toate trecătoarele pe care le-a lăsat în urmă, să se întrebe dacă nu cumva au murit, dacă nu cumva s-au înecat în leșia dezolantă a străzii, a iernii, a locului ăstuia pe care-l numesc oraș, deși știu foarte bine că nu mai este demult un oraș, ci mai degrabă un mormânt, un cavou în care s-au afundat. În care m-am afundat de bună voie, sperând să găsesc femeia și să mă conving că este moartă, sperând, probabil, să nu mi se mai pară că seamănă cu mine, ci să fiu eu, da, da, cu siguranță eu, să fiu capabilă să o înlocuiesc nu numai pentru o clipă sau o seară (cât durează să scriu rândurile astea), ci să rămân acolo și să nu mai uit niciodată că mă odihnesc într-un cavou, într-o lume de ființare a sinistrului pe care mi-ar fi imposibil să o gândesc și să o descriu dacă nu aș fi eu însămi acest gând, această descriere, această ultimă ființare…
Sigur că nu este posibil să murim și să descriem ce se întâmplă dincolo de moarte. Dacă așa ceva ar fi cu putință, ne-am comporta probabil cum ne comportăm în viața de zi cu zi – moartea ni s-ar părea o povară din ce în ce mai greu de suportat, o povară de care ne-am ruga să fim cruțați, să nu mai trebuiască să o târâm după noi în vreme ce alții ar fi sortiți să lunece de la o tenebră la alta cu mult mai multă ușurință, cu mult mai mult elan. Ne-am ruga, pesemne, să trecem în viață, neștiind, cu adevărat, ce ne-ar aștepta. Ne-am ruga să uităm, să ne iubim și să trăim.
Rugându-ne ne-am închipui sentimentele cele mai sumbre, ocheadele cele mai înveninate, atingerile cele mai scabroase; ne-am închipui, fără doar și poate, cea mai scârboasă și mai dureroasă zi din viața unui om, numind-o, într-un fel sau altul – rai. Raiul acesta mai îmbietor decât moartea, mai atrăgător decât soarta nemărturisită a leșurilor și a demonilor, mai presus chiar decât cotidianul cel mai sumbru al apostolilor și al călăilor, ar deveni – aici și dincolo și pretutindeni – scăparea noastră, miraculoasa, veșnica, laborioasa noastră scăpare din moarte pre moarte.
Ar deveni, fără doar și poate, dorința noastră, ascunsa, perfida, incontrolabila noastră dorință de a trișa moartea prin simpla noastră existență, prin simpla noastră apariție. În această existență nu ne-ar mai recunoaște nimeni și nimeni nu ar mai avea nevoie să fie recunoscut, într-un cuvânt, am fi fără pată – oameni fără păcatul morții sau al vieții, siluete albe și negre și fără culoare, siluete fără greutate, tăcute, surde, oarbe; siluete pe lângă care am trece așa cum trecem acum, fără să le vedem sau să ne vadă.
Am trăi de mai multe ori în aceeași zi, de fapt, ne-am trăi întreaga viață într-o singură zi, murmurând aceleași cuvinte stupide și fără înțeles, desfăcându-ne picioarele și buzele și pleoapele, desfăcându-ne brațele din strânsoarea unei fantasme, a unui iubit sau a unei poveri pe care n-ar mai sesiza-o nimeni, deși am etala-o în fiecare gest și-am insera-o în fiecare frază.
Oare am fi mai fericiți – decât ieri sau alaltăieri? Oare ne-am înșela așa cum ne înșelăm acum, trăind aceeași zi fără să ne dăm seama, trăind în orașe albe și negre și incolore, trăind mai degrabă în cavouri decât în orașe, pe străzi inexistente și volante, la intersecții care nu mai au nimic a face cu magia, cu miracolul, cu inexprimabilul, ci numai și numai cu actualul, cu momentul acesta, clipa aceasta minoră pe care o trăim cu voluptate, cu sete, cu frică, închipuindu-ne că trăim clipa unică și supremă, clipa pe care nu o mai trăiește nimeni altcineva (deși suntem toți făcuți să trăim aceeași clipă) în afară de noi.
Și atunci poate că ne-am trezi și trezirea n-ar mai fi nici moarte, nici viață, nici nimic altceva decât același lucru pe care nu l-am mai recunoaște și nu l-am mai iubi niciodată, aceeași lumină fără puls și același întuneric surpat în ura și-n demența și-n melodramele noastre fără sfârșit. Și timpul, timpul nostru s-ar surpa între ieri și mâine, între iubirea care a fost și cea care va veni, secând fiecare zâmbet, fiecare sentiment și fiecare dorință. Timpul nostru de acum, pe care-l așteptăm și-l împlinim așteptându-l, sperând că nu suntem morți ca să putem muri, dorindu-ne să nu fim vii ca să putem învia – timpul nostru, pe care nu-l vede și nu-l înțelege nimeni, timpul în care și pentru care ne-am născut degeaba, anapoda, ca și cum ar fi trebuit să ne fi născut altcândva, altundeva, altădată – acesta este momentul de acum, momentul de azi, de mâine, momentul despre care nu mai poate scrie nimeni pentru că nu și-l mai amintește sau nu-l poate prevedea nimeni.
În realitate, nici nu murim, nici nu înviem, trecem pe aici cum am mai trecut și altădată, înțelegându-ne din priviri, din miros, din atingeri, înțelegându-ne să nu trecem mai departe, să nu venim de nicăieri, să nu ne amintim unde ne ducem. Aici, acum, în timpul pe care-l numim „al nostru” și pe care-l închipuim în fel și chip, ne închipuim, de fapt, că suntem una cu el, cu privirea, cu mirosul, și cu atingerea lui.
Numai că aici, acum, nu există priviri, nu există mirosuri, nu există atingeri. În locul lor, ne privește moartea, ne mușină dihăniile cu nări rotunde și subțiri ca de om, ne mângâie răsuflarea întunecată a duhurilor. În locul timpului sfârâie fiertura de smoală a gândurilor, se împreună și urlă vânturi uscate și rele, vânturi pe care nu le mai iscă și nu le mai potolește nimeni, vânturi sanguinare și sterpe peste care se așterne tăcerea și uitarea noastră docilă, pâlpâirea de viață, sufletul nostru țesut dintr-o poveste într-alta cu minuțiozitatea sârguincioasă a gospodinelor; impresia noastră, mutra fără contur, semnătura scrijelită cu emoție în actele de identitate.
Toate aceste treceri, toate aceste siluete, expresii și chipuri pe care le zărim în treacăt în vitrina fumurie de la colțul străzii, în oglindă, în poze, sunt urme lăsate de noi, urme deja trasate, acoperite de uitare, de vârstă, de micul sau marele declin cu care se întâlnește fiecare în drumul spre moarte, în scurtul traseu dintre oraș și cavou, dintre ființă și neființă, dintre viziune și sfârșit. Toate acestea abia au început…
7
N-am ajuns încă acolo, n-am ajuns, de fapt, nicăieri. Mi se pare că zăbovesc prea mult aici, că am înghețat undeva între zi și noapte, chiar înainte să mă nasc, în cavoul din care n-am să ies niciodată pentru că nu există ieșire, nu există ziduri, nu există, după cum văd, absolut nimic care să mă facă să sper că am să scap vreodată de aici. Așa mi-am trăit viața, așa mi-o trăiesc, într-o cumpănă cumplită, într-o capcană care nu mă amenință în nici un fel pentru că mi-a luat pur și simplu viața și mi-a suspendat-o între adevăr și minciună, mi-a anulat-o sfredelindu-mi mintea de infern a dorințelor, obsesia, dorul, tânjirea, tot, absolut tot ce aveam fără să-mi dau seama că am ceva, că sunt bolnavă de suferință într-atât încât nu mai are nici un rost să caut altceva decât suferință, agonie, sfârșit.
Vorbesc de suferința care bântuie și tresaltă în privire, încifrându-se adânc în velința apoasă a pupilei. Din ea, prin ea, or mai degrabă pentru ea, s-au împlântat gândurile acestea pe retina pe care dormitează acum, pustii și străine ca niște amintiri din alte vieți, din alte morți, din alte orânduiri de vii și de morți prin care am trecut amintindu-mi mereu altceva, altă suferință, altă femeie, alt oraș-cavou în care s-au întâmplat aceleași lucruri și totuși nu s-a întâmplat nimic, nimic altceva decât ceea ce mi s-a părut mie, ce mi-am dorit eu, ce am vrut eu.
Și totuși nu mai știu ce am vrut, nu mai știu dacă a fost vreodată posibil să vreau ceva, dacă mintea mea a putut să perceapă voința altfel decât prin pulsația firavă a literelor. Probabil n-am să-mi amintesc niciodată, probabil n-are să conteze niciodată… În lumea asta, în tot cazul, nu contează nimic.
Care lume? Mă întreb cu un soi de rușine, sau pudoare, fără să-mi dau seama că am îmbătrânit subit și că nu-mi mai place să nu am un răspuns pregătit, să nu mai știu dacă lumea asta însemnată de mine cu creionul pe marginea unei foi de hârtie este una și aceeași cu lumea în care trăiesc, imaginându-mi tot soiul de lucruri, tot soiul de scenarii petrecute în alte dimensiuni, în alte vieți.
Sigur, sigur că s-au petrecut toate, altfel n-ar fi fost posibil să scriu despre ele, n-aș fi fost posibilă nici eu, nici bătrânețea asta care mă absoarbe în albul ei de vată, mumifiindu-mă într-o postură de fecioară, într-o lume troienită și tăcută de la capătul tuturor lumilor prin care am umblat, pribegind laolaltă cu păsările, cu animalele, cu toate ființele fără nume și cu toate arătările pe care le-aș fi putut numi și n-am îndrăznit, invocând mereu inspirația, instigând-o, așteptând-o în zadar așa cum își așteaptă o femeie iubitul, îmbiindu-l și ademenindu-l pe cel care o va iubi cel mai puțin, o va înșela și o va uita; pe singurul bărbat pe care nu-l va întâlni niciodată pentru că nu există decât în închipuirea ei, în țesuturile moi și melancolice ale feminității ei târzii, în harul ascunzișurilor și al întârzierilor cu care-și face loc printre semeni.
Sigur că toate astea sunt jocurile sorții, variantele ei înfiripate de-a lungul timpului în mintea mea, în mintea femeilor de pe stradă și a tuturor celor care nu vor să fie singuri, și totuși sunt, deși nu ar putea spune că sunt neapărat singuri, neapărat însingurați. Pe ei nu-i apasă singurătatea – îi omoară pur și simplu, adăpostindu-i și dăltuindu-i în trupul ei de mortăciune. Pe ei nu-i ocolește fericirea, îi doboară pur și simplu – nu știu ce termen sau ce semn de punctuație aș putea folosi ca să accentuez acest pur și simplu de care depind atâtea lucruri din viața omului, de pildă, răbdarea, sensibilitatea și dreptul inalienabil de a fi om, ardoarea cu care-și urmează iubita la cumpărături, lenea cu care se aruncă în așternutul curat, mirosind a levănțică. Toate astea sunt pur și simplu ale lui, își închipuie că le merită cum merită câinele un os.
Dar nu aici voiam să ajung, nu-mi place niciodată să ocolesc un răspuns, nu-mi place, mai ales, să nu-l știu. În tot cazul, mă gândeam la propria mea singurătate, la suferința care-mi stă mărturie ca o coală albă pe care cuvintele se înscriu singure, fără să respecte regulile gramaticale sau de punctuație. Mă gândeam că ar trebui să învăț să citesc mai întâi, să-mi obișnuiesc retina cu poza unui scris străin, încurcat și nesuferit. În el aș putea să descopăr păienjenirea de acum, lumile despre care vorbesc încurcată, ca și cum le-aș fi traversat fără să știu de ce, fără să mă intereseze de unde vin și încotro mă îndrept.
Dar n-a fost deloc așa, mi-e martor scrisul, întotdeauna am vrut să aflu ce se ascunde dincolo de ascunziș, dincolo de păienjenirile jenante ale ochilor și de orașele leșioase în care adormim și ne trezim fără să adormim și să ne trezim cu adevărat, fără ca măcar să ne dă, seama că drumurile noastre vin și se duc în același loc, se suprapun, se întretaie, se înmulțesc; fără ca noi să pricepem, să vrem să pricepem mai mult decât ne permite norocul, mai mult decât ne îngăduie imaginația, blestemata asta de imaginație care atârnă atât de neașteptat de un fir de ață pe care nu-l mânuiește și nu-l întrevede nimeni…
Și iar ezit, mă trezesc ezitând, tremurând din rărunchi în fața oglinzii în care mă dușmănesc atâtea imagini că-mi este practic imposibil să le descriu, să mă descriu pe mine trecând înăuntru, locuind în ea ca într-un univers paralel stăpânit de lucirile demente ale unor obsesii și ale unor gânduri care n-au fost niciodată ale mele, n-ar fi trebuit să fie și pesemne nici nu au fost mai mult de o clipă pentru că n-au avut nevoie de mai mult. Lumi întregi s-au irosit și se irosesc într-o fracțiune de secundă, viața însăși n-are nevoie de mai mult ca să ne treacă dintr-o lume într-alta; gândul, în fine, gândirea noastră cu tot ce are ea mai bun și mai păcătos, n-are nevoie nici măcar de atât, se contopește în fiecare moment cu revelația și cu pierzania, or mai degrabă este revelație și pierzanie, lume sordidă și neînțeleasă populată de apostoli și de cerșetori, lume a misterelor și a mizerie revărsându-se fără întrerupere în universurile paralele ale oglinzilor…
Aici voiam să ajung, aici am ajuns, în sfârșit, după mult prea multe precauții. Aici am găsit orașul alb sau mai degrabă m-am găsit pe mine într-un oraș alb, înghețat în eternitatea de o clipă a vieții.
Aici nu există, asta este taina, misterul, zodia vieții mele.
Îmi este greu, din ce în ce mai greu să recunosc în mine urmele acestei schimbări, evenimentele care m-au dus pe căi din ce în ce mai de necrezut, până la răstălmăcirea și evocarea acestui „aici” pe care nu-l bănuiește și nu-l întrezărește nimeni în afară de mine.
Îmi vine din ce în ce mai greu să răspund unor întrebări care mă stăpânesc fără să vreau, chinuindu-mă, într-un fel sau altul, de când mă știu. Fără ele n-ar fi fost posibilă nici cumpăna tăiată din carnea mea, nici capcana pe care mi-am întins-o singură ca să nu mai scap niciodată de mine, să-mi fiu propria rușine, și spaimă, și îndărătnicie, propriul coșmar, propria bucurie de care să nu mă pot lipsi fără să-mi simt inima șiroind în neștire, fără să mă zbat până la ultima ei zvâcnire, până la ultima fărâmă de nebunie pe care aș fi putut să o amân, amânând o viață pe care n-am scontat niciodată, dar care m-a depășit, m-a sluțit, mi-a ieșit mereu în cale, să-mi fie piază rea, și cumpănă, și capcană, și să nu mă mai slăbească niciodată din strânsoarea de fiară muribundă, din încleștarea în care ar fi trebuit să mor cu mult timp în urmă (poate chiar am murit) și totuși iată-mă aici, (re)evocând-o.